Când Dumnezeu Se pogoară la noi, să urcăm şi noi la El


Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) Ioan 7, 37-53; 8, 12

În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii -, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminţia lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau ­să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.

Dacă despre cele „ale lui Hristos” ne-au grăit evangheliştii, despre cele ale ­Duhului nu se învrednicesc să vorbească decât aceia lângă care Duhul însuşi a voit să stea, ­dându-le putere şi luminându-le cugetul. Căci Duhul „suflă unde voieşte şi peste cel care voieşte El şi în măsura în care voieşte” (Sfântul Grigorie Teologul).

Dintru început, Duhul lucra în puterile îngereşti, de la Care ele îşi aveau desăvârşirea. Omul însuşi a fost creat „întru nestricăciune”, Duhul fiind „sălăşluit de Dumnezeu în om”. Căzând în păcat, omul a suferit „păgubirea de Duhul”. Dar Duhul a lucrat şi înainte de Rusalii, prin profeţi, cunoaşterea fiindu-le „imprimată” în partea conducătoare a ­sufletului lor. Pe măsură ce ­neamul omenesc se adâncea pe calea păcatului, Dumnezeu a ­hotărât ca timp al pogorârii ­Duhului la noi momentul venirii lui Hristos, cum grăise prorocul: „După aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil 3, 1). „Prin bunăvoinţa Tatălui, cu împreună-lucrarea Duhului, prin negrăita iubire de oameni, plecând cerurile şi pogorându-Se de sus, însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut… a lucrat cele mântuitoare” (Sfântul Grigorie Palama).

Hristos L-a primit pe Duhul ca „pârgă a firii înnoite”. Iar Sfântul Ioan Botezătorul mărturisea că a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El (Matei 3, 16). Însă Hristos a primit Duhul nu pentru că nu L-ar fi avut El însuşi, „căci Duhul este al Fiului şi nu este din afara Lui…, ci există în El prin fire, ca şi în Tatăl şi prin El vine în sfinţi, împărţit de la Tatăl. Se spune că L-a primit întrucât S-a făcut om” şi „ca să dobândim şi noi în El pe Duhul”. „L-a primit în Sine pentru noi” (Sf. Chiril al Alexandriei). Şi astfel „Duhul Sfânt rămâne în veci în firea asumată de El şi o poate comunica în veci şi altor purtători ai firii omeneşti” (pr. Dumitru Stăniloae).

Duhul Sfânt este făgăduinţa unică a Tatălui şi a Fiului

Mântuitorul a zis: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”. Iar Evanghelistul Ioan, tâlcuind, adaugă: „Aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau ­să-L primească cei ce cred în El” (Ioan 7, 37-39).

„Mântuitorul numeşte râuri ce vor curge din pântecele credinciosului harul plin de înţelepciune dat şi învăţat prin ­Duhul.” Şi dacă Hristos este torentul sau izvorul nesfârşit al darurilor, creştinii, comunicând altora darurile primite, sunt râuri, pâraie prin care ajunge la toţi oamenii apa vieţii (pr. D. Stăniloae). Încă nu era (dat) Duhul, fiindcă Iisus nu fusese preaslăvit, prin Înviere, făcându-Se­ „începătură” (a învierii) celor adormiţi (I Cor. 15, 20).

După Înviere, Domnul le-a zis ucenicilor Săi: „Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi şi Îmi veţi fi Mie martori” (Fapte 1, 8). Duhul vine după Hristos, „ca să nu ne lipsească Mângâietorul” şi ca să înţelegem egalitatea Lui de cinstire cu Fiul (Sf. Grigorie Teologul).

Duhul se arată tuturor „în ipostasul propriu”, prin limbile de foc, făcându-i pe ucenicii Domnului „mădulare ale puterii Sale” (Sf. Grigorie Palama).

După Înălţare, citim în Faptele Apostolilor, ucenicii Domnului s-au întors în Ierusalim şi „s-au suit în încăperea de sus”, unde se adunau ei de obicei (Fapte 1, 13) şi „stăruiau în rugăciune”. Prin aceasta se arată că atunci când Dumnezeu Se pogoară la noi, să nu rămânem în umilinţa noastră, pe pământ, ci „să ne urcăm şi noi la El” (Sf. Grigorie Teologul).

Adunaţi fiind în „ziua Cincizecimii” „împreună în acelaşi loc”, ucenicilor Domnului „li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc”, care au stat „pe fiecare dintre ei”, în vreme ce din cer
„s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt” (Fapte 2, 2-3). „Ca de foc” şi „ca de suflare de vânt” (spune Sf. Ioan Gură de Aur), „ca să nu socotim ceva simţit despre Duhul”. Aşa cum la Iordan, Duhul Sfânt Se pogorâse peste Iisus „ca un porumbel” (Matei 3, 16).

Limbile de foc „au şezut pe fiecare dintre ei”, încât „s-au ­umplut toţi de Duhul Sfânt” şi „au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 3-4). Şi nici unul nu mai suferea fiindcă nu a fost ales în ceata Apostolilor, ca ­Matia, căci „vredniciile văzute” acum „pălesc” în faţa harului Duhului, cu care ei se umplu. Limbile de foc „li s-au arătat împărţite”, dar toate erau „dintr-o rădăcină”. Erau rodul lucrării Mângâietorului şi al belşugului de har, din care toţi au luat ­„izvorul Duhului”. Şi fiecare ­dintre cei prezenţi, măcar că erau din toate neamurile pământului, îi auzea pe ucenici „vorbind în limba sa” „despre faptele minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2, 6 şi 11). Vorbeau în dialectul celor adunaţi la Ierusalim, după cum Duhul le dădea lor să grăiască, fiindcă deveniseră „mădularele” Duhului Sfânt, mişcate de „voia şi puterea Lui”, „nu prin fiinţă, ci prin energia Celui care lucrează prin ei” (Sf. Grigorie Palama).

„Când vine Duhul Sfânt, cele din noroi (inimile noastre de ­tină) le face aur” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Duhul a fost văzut în chipul limbilor de foc „ca să se arate că este de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu Cuvântul, căci nimic nu este mai înrudit cu cuvântul ­decât limba”. Şi pentru că „învăţătorul care Îl urmează pe ­Hristos are nevoie de o limbă plină de har”. Limbile de foc arată deofiinţimea Persoanelor Treimice şi faptul că foc este Dumnezeu, foc ce luminează şi arde, precum învăţătura lui Hristos luminează pe cei ce Îl ascultă şi osândeşte veşnic pe cei necredincioşi. De ce au primit limbile de foc „împărţite”? Fiindcă „doar lui Iisus Hristos nu I s-a dat în parte Duhul de la Tatăl”. El „a avut întreagă, deplină, dumnezeiasca putere şi energie”. În ceilalţi ucenici, harul Duhului nu s-a sălăşluit nici în întregime, nici necontenit, fiecare primind o parte din darurile Sale, pentru ca să nu creadă cineva că harul dat sfinţilor este „după fire”.

Iar Apostolul Petru, învingându-şi teama, „a ridicat glasul” şi, plin de îndrăzneală, le-a vorbit celor care, „batjocorindu-i” pe ucenicii Domnului, „ziceau că ei sunt plini de must”. Şi i-a învăţat pe ei „harul Duhului”, spunând: „Dumnezeu, pe Acest Iisus pe care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Hristos”. Şi mulţi „au fost pătrunşi la inimă” (Fapte 2, 13-37). Şi precum cineva, aprinzând o candelă, de la ea aprinde şi alta, răspândind lumina, tot astfel prin punerea mâinilor Apostolilor asupra urmaşilor lor, „harul dăruit de Dumnezeiescul Duh trece la toate neamurile ­şi-i luminează pe toţi” (Sf. Grigorie Palama).

Cum Duhul a lucrat împreună cu Cuvântul la zidirea lumii, va lucra şi la învierea ei

Căci „cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmi 32, 6). El ne renaşte deja duhovniceşte, fără de care nu vom putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5).

„Duhul Sfânt a fost pururea, este şi va fi împreună-lucrând cu Tatăl şi cu Fiul cele create sub vreme”, înnoindu-le pe cele stricate şi păstrându-le neschimbate pe cele ce sunt statornice. Duhul va fi cu noi, creştinii, până la plinirea veacului şi va rămâne cu cei vrednici şi în veacul viitor, dându-le nemurirea şi umplându-le încă şi trupurile de slava veşnică (Sf. Grigorie Palama).

Duhul Cel iubitor de oameni şi preaînţelept, „dacă află pescari, îi prinde în năvod pentru Evanghelie” şi îi face „vestitori cutezători”. Iar ei, la rândul lor, prind toată lumea în „mreaja” cuvântului lor. Însă Duhul blândeţii „se aprinde faţă de cei care păcătuiesc”. Este plinitor, sfinţitor, îndumnezeitor, atotputernic. Este „viaţă şi de viaţă făcător, lumină şi de lumină dătător, bunătatea în sine şi izvor al bunătăţii”, împărţitor de harisme (Sf. Grigorie Teologul).

În întreaga istorie a Bisericii creştine se vede purtarea de grijă a Mângâietorului faţă de neamul omenesc. Lucrarea Sa nu a încetat niciodată. A grăit prin gura Sfinţilor Părinţi, care ne-au tâlcuit Scriptura, şi prin glasul imnografilor, deveniţi „alăute melodioase de cântări duhovniceşti”. Duhul ne dă şi nouă aripi în zborul duhovnicesc şi ne ­încălzeşte inimile cu forţa dragostei. El face din Biserica noastră Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

„Prin Sfântul Duh tot sufletul viază”. Şi aşa cum Dumnezeu trimite primăvara Duhul Său în plante şi le trezeşte la viaţă, tot astfel sufletul nostru, când se atinge de el focul Duhului, se scutură de „zgura” păcatului şi se revigorează.

Astăzi prăznuim „Paştile cele de foc” (pr. Ilie Moldovan) şi simţim cum cerul aplecat spre pământ schimbă toată făptura, iar „Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi” (I Cor. 3, 16). De aceea, să ne străduim să facem din fiinţa noastră „templu al lui Dumnezeu”.

Sursă: ziarullumina.ro

DONATE TO DOXOLOGIA INFONEWS

BANK: Eurobank Bulgaria AD (Postbank)

IBAN: BG46 BPBI 8898 4030 6876 01

or through PayPal