Adevărul despre problema bisericească ucraineană | Sfânta Mănăstire Pantocrator, Sfântul Munte 2020

In other languages: GR – BG  GEOFI UKR EN SRBRUS

SFÂNTA MĂNĂSTIRE PANTOCRATOR
Adevărul despre problema bisericească ucraineană
Sfântul Munte 2020

Imaginea de pe copertă
Sinodul I Ecumenic de la Niceea
Zaharios Kastrofilakos, anul 1779
(din tezaurul Sfintei Mănăstiri Pantocrator)

Sfânta Mănăstire Pantocrator, Sfântul Munte 2020
630 86, Karyes
Tel.: 23770 23253,
Fax: 23770 23685

e-mail: pantokrator@pantokrator.gr

***

SE ȘTIE că problema Autocefaliei Bisericii Ucrainene a preocupat întreaga lume ortodoxă – şi nu numai. Este vorba despre cel mai mare eveniment bisericesc al ultimelor decenii, nu atât pentru faptul că s-a creat o Biserică Ortodoxă independentă, a cincisprezecea în ierarhie, cât pentru reacţia Bisericii Rusiei care a provocat despărțire în Ortodoxie prin întreruperea pomenirii şi a comuniunii dintre credincioşii ei şi toți cei care recunosc noua Biserică Autocefală a Ucrainei.

Bazându-se în mod selectiv pe unele canoane, cei din Biserica Rusiei se străduiesc să convingă că umblă în conformitate cu acestea, ignorând însă, în chip voit, multe altele, chiar şi Sfânta Tradiţie şi practica bisericească, care infirmă afirmaţiile lor. Ei înșiși, desigur, continuă polemica împotriva Patriarhiei Ecumenice, neluând în seama cuvântul Evangheliei: „Căci de va fi  de la oameni sfatul acesta sau lucrul acesta se va risipi; iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să’l risipiți; ca nu cumva şi luptători de Dumnezeu să vă aflaţi”[1].

Ca răspuns la afirmaţiile celor care reprezintă Patriarhia Moscovei, consemnăm cele ce urmează – cunoscând şi participând la problema ecleziastică ce s-a ivit –, cu scopul prezentării adevărului despre această temă şi pentru luminarea credincioşilor.

1. Aceştia susţin că Patriarhia Ecumenică a pătruns pe teritoriul lor

În anul 988, Rusia Kieveană a fost încreştinată de către bizantini. Botezarea poporului s-a făcut în râul Nipru, la Kiev. Primul scaun mitropolitan a fost la Kiev, iar de atunci s-a supus Tronului Ecumenic al Constantinopolului.

În secolul al XIV-lea, puterea politică a fost transferată de la Kiev la Moscova, întreagul ținut rămânând sub jurisdicţia Tronului Ecumenic, ținuturile Ucrainei fiind anexate Uniunii Polono-lituaniane.

În anul 1589, Mitropolitul Moscovei a revendicat şi și-a însuşit titlul de patriarh. În 1685, Patriarhul Moscovei, Ioachim, de comun acord cu ţarul Petru cel Mare, i-a cerut Patriarhului Ecumenic Dionisie al IV-lea așezarea sub jurisdicţia sa bisericească a provinciilor răsăritene ale Ucrainei, anexate de stăpânirea Țaratului Rusiei. Patriarhul ecumenic a respins cererea Patriarhului Moscovei, dar a semnat prin iconomie cunoscutul Act Sinodal din anul 1686.

Prin acest Act patriarhal i se îngăduie[2] Patriarhului Moscovei, prin iconomie, să-l hirotonească şi să-l înscăuneze pe Mitropolitul ales al Kievului, cu condiţia absolut necesară ca Mitropolitul Kievului să pomenească la fiecare Sfântă Liturghie numele Patriarhului Ecumenic[3], lucru ce înseamnă că va rămâne sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice. Hirotonindu-l pe mitropolitul Kievului, Patriarhul Moscovei acţiona ca mandatar şi reprezentant al Tronului Ecumenic. În acelaşi fel, de altfel, acţionase în anul 1620 şi Patriarhul Ierusalimului, Teofan, trimisul Patriarhului Ecumenic, hirotonindu-l pe Mitropolitul Kievului. Teofan n-a considerat, desigur, că prin hirotonirea de către el a mitropolitului, Mitropolia Kievului se află sub jurisdicţia Patriarhiei Ierusalimului[4]. Cu toate acestea, din nicio mărturie scrisă nu reiese că Patriarhul Ecumenic a predat pe deplin şi definitiv Mitropolia Kievului jurisdicţiei canonice a Patriarhului Moscovei, ci dimpotrivă. În afară de aceasta, Patriarhia Moscovei n-a aplicat niciodată termenii acestei scrisori şi a anexat abuziv sub jurisdicţia ei, Biserica Ucrainei, după cel de-al doilea Război Mondial, (în anul 1945), degradând-o la Biserica Ortodoxă Autonomă a Ucrainei, din pricina recent anexatelor provincii ale ei la Uniunea Sovietică. Mai mult decât atât, în anul 2000, prin noua cartă statutară a Bisericii Ruse, a degradat din nou Biserica autonomă a Ucrainei la Biserică Autoadministrativă, cu scopul de a o încadra pe ocolite şi fără zgomot sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, astfel încât s-o numească indirect teritoriu canonic al ei[5], ceea ce înseamnă că Patriarhia Moscovei a acţionat în acest caz fără binecuvântarea Bisericii Mame. Şi tot ce se face fără binecuvântare, nu are sfârşit bun.

Patriarhul Ecumenic n-a fost pomenit niciodată. Iar pomenirea înseamnă, după cum bine ştim, că jurisdicţia duhovnicească se cuvine celui care este pomenit. De exemplu: fiecare regiune care-l pomeneşte pe Patriarhul Serbiei este sub jurisdicţia Patriarhiei Serbiei; fiecare regiune care-l pomeneşte pe Patriarhul României este sub jurisdicţia Patriarhiei României etc. Patriarhia Ecumenică, vrând să acorde Autocefalie Bisericii Ucrainei, a anulat validitatea acestei scrisori, adică îngăduinţa ca Patriarhul Moscovei să-l hirotonească şi să-l înscăuneze pe Mitropolitul Kievului.

De fapt, această scrisoare n-a fost anulată acum, ci în vremea aceea, de către Patriarhul Moscovei și nu a fost aplicată niciodată, întrucât niciodată n-au fost respectate toate condiţiile ei. Nu trebuie să ne surprindă faptul că din partea Bisericii Rusiei nu se face nicio referire la aceasta. Se invocă doar conştiinţa bisericească, care, însă, se formează în practica bisericească, adică modul în care a acţionat Biserica de-a lungul secolelor. Iar aceasta nu-i ia dreptul Patriarhiei Ecumenice să revoce validitatea scrisorii şi să pună lucrurile la locul lor pentru mântuirea credincioşilor.

Patriarhia Ecumenică, în ciuda pătrunderii Bisericii Ruse pe teritoriul ei, a acţionat abia acum, când atât de multă lume a fost osândită să devină schismatică fără vreun motiv special. N-a acţionat din propriile interese, cum ar fi putut face, ci din iubirea ei pentru mântuirea întregului popor ucrainean, în ceasul când era mare nevoie de aceasta.

În anul 1991, Ucraina a devenit stat independent. Ca o consecinţă firească Biserica Ucrainei, i-a cerut Patriarhiei Moscovei să înceapă demersurile necesare pentru Autocefalia ei. Întreaga Ierarhie a Ucrainei, printr-o hotărâre comună, a semnat cererea în anul 1992, însă era foarte dificil pentru Biserica Rusiei să îngăduie Autocefalia Bisericii Ucrainene. Dacă ar fi recunoscut-o ca Autocefală, ar fi însemnat să piardă multe teritorii şi locuri de închinăciune importante care aveau legătură directă cu istoria ei şi, totodată, ar fi pierdut influenţa asupra acesteia. A preferat deci crearea unei schisme în Ucraina în locul recunoașterii Autocefaliei. În esenţă, s-au creat două tabere: una care susţinea independenţa Bisericii Ucrainei (schismaticii), iar cealaltă care era adepta Bisericii Ruse.

Patriarhia Ecumenică a cerut în repetate rânduri de la Patriarhia Moscovei să soluţioneze problema Bisericii Ucrainei. Însă văzând reticenţă persistentă din partea Patriarhiei Moscovei, a acţionat mânată de datorie, ca o Biserică Mamă ce are responsabilitatea şi grija pentru rezolvarea şi reaşezarea lucrurilor bisericeşti pe făgașul lor normal, în baza privilegiilor pe care le-a primit de la Sinoadele Ecumenice „chemându-i pe toţi la o unire[6] și pentru ca pacea să revină în Biserica locală a Ucrainei.

Celor care au răspuns chemării Marii Biserici a lui Hristos, le-a dăruit mult râvnita Autocefalie. Dacă Biserica Rusiei voia unitatea în sânul Bisericii Ortodoxe, lucrurile ar fi fost uşoare. Din păcate însă, după cum se vede, s-a interesat mai mult să nu-şi piardă influenţa în Ucraina. Şi acest lucru a creat mari probleme în întrega Ortodoxie, fiindcă a întrerupt pomenirea şi comuniunea credincioşilor ei cu cei ai Patriarhiei Ecumenice şi cu toți cei care recunosc noua Biserică Autocefală a Ucrainei.

Însă atitudinea Patriarhiei Ecumenice este diferită. S’ar fi putut uşor răzbuna printr-o rupere a comuniunii asemănătoare sau prin orice alt fel de sancţiuni.  Dar au actionat precum adevărata Biserică Mamă, îngăduindu-le pe toate, și aşteptând cu răbdare îndreptarea fiilor ei nemulțumitori. Astfel de fapte sunt binecuvântate de Dumnezeu, și nu faptele de răzbunare.

Şi este adevărat ceea ce se spune, că această Autocefalie nu seamănă cu celelalte. Și are o caracteristică importantă și distinctă: este mult mai plăcută lui Dumnezeu, de vreme ce prin această Autocefalie se izbuteşte readucerea la canonicitate a milioane de oameni care erau schismatici. De asemenea, se afirmă că Autocefalia n-a adus rezultatele dorite de Patriarhul Ecumenic. Însă ce altceva şi-ar fi putut dori în afară de mântuirea acestor milioane de foşti schismatici? Iară Hristos aceasta cere: mântuirea oamenilor.

Reacţiile care există sunt trecătoare şi se vor atenua, fiindcă sunt împotriva voii lui Dumnezeu, „Carele voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie”[7].

2. Aceştia susţin că nu există pocăinţă din partea foștilor schismatici

Cei din Biserica Rusă susţin că nu există pocăinţă din partea foştilor schismatici care au fost reabilitaţi, adică din partea Mitropolitului Filaret şi a Mitropolitului Macarie. Însă desfiinţarea „structurilor bisericeşti”, unde slujeau, arată opusul. În afară de aceasta, nu s-au lepădat de credinţa şi dogmele ortodoxe. Cererea lor a fost Autocefalia, adică lucruri administrative, pe care aveau tot dreptul să le ceară.

Principalele acuzaţii în ceea ce-l priveşte pe Mitropolitul Kievului, Filaret, au fost faptul că a condus la decizia de a depune cererea pentru Autocefalia Ucrainei şi că n-a demisionat de la Mitropolia Kievului în urma presiunilor Patriarhiei Moscovei. Văzând că Patriarhia Moscovei nu doreşte să permită acordarea Autocefaliei Bisericii Ucrainene, a creat Patriarhia schismatică a Kievului, iar ca urmare a fost caterisit şi afurisit de către Biserica Rusiei.

Dar cum putem spune că Mitropolitul Filaret nu s-a pocăit? Fapta care a arătat adevărata lui pocăinţă a fost hotărârea de a desfiinţa „Patriarhia Kievului”, căreia i-a slujit 27 de ani. Dacă nu s-ar fi pocăit, n-ar fi semnat desfiinţarea acesteia. Însă atunci când cei din Biserica Rusă spun că nu s-a pocăit, de fapt se referă la faptul că nu s-a pocăit în ceea ce priveşte Autocefalia Bisericii Ucrainene. Şi vor să se pocăiască şi să-şi ceară iertare de la ei, cei care l-au caterisit. Adică să le ceară iertare că a vrut Autocefalia Bisericii ţării lui şi nu dependenţa de Biserica Rusă. În afară de aceasta, de şase ori a depus cerere de apel prin care a solicitat Patriarhiei Ecumenice reabilitarea lui. În cele din urmă, Patriarhul ecumenic l-a reabilitat, gest care a insemnat reabilitarea multor milioane de credincioşi ucraineni care erau şi ei schismatici, de vreme ce aparţineau Patriarhiei schismatice a Kievului. Se poate ca după reabilitarea lui să-și fi schimbat părerea. Aceasta însă este alegerea lui personală.

În afară de Mitropolitul Filaret, Patriarhia Ecumenică l-a reabilitat şi pe Mitropolitul Macarie, pe care îl acuză că este autohirotonit. În persoana lui a reabilitat şi milioanele de credincioşi care urmau Biserica schismatică Autocefală a Ucrainei. Însă Mitropolitul Macarie a fost acuzat pe nedrept că este autohirotonit. Toate actele hirotoniei lui se află la Patriarhia Ecumenică. A îndurat şi îndură cu răbdare această calomnie crudă şi nedreaptă. Şi aceasta îl sfinţeşte. Fără iubire de slavă (ar fi putut uşor să ceară multe „drepturi”, în calitate de cârmuitor al fostei Biserici Autocefale schismatice a Ucrainei), lucrează pentru binele turmei şi ţării sale.

Cineva trebuia să se intereseze de aceste milioane de credincioşi. Să lase cele 99 de oi şi să meargă s-o caute pe cea pierdută[8]. Toţi aşteptau ca Biserica Rusiei să vină cu a ceastă soluţie. Însă zadarnic. Milioane de ucraineni se aflau de 27 de ani în schismă, fără să cunoască motivul. Ar trebui să ne bucurăm cu toţii, fiindcă poporul ucrainean în întregime şi-a găsit de-acum „calea mântuirii”[9]. Acum Biserica lui Hristos numără multe milioane de noi mădulare.

3. Aceştia susţin că Patriarhia Ecumenică nu are dreptul canonic să primească apeluri de la alte Patriarhii

Patriarhia Ecumenică n-a recunoscut schisma, aşa cum susţin cei din Biserica Rusă, ci a vindecat-o. De-acum nici un schismatic nu mai există în Ucraina. Patriarhia Ecumenică avea dreptul s-o reabiliteze pentru că, după cum s-a dovedit, Ucraina era sub jurisdicţia ei, dar mai ales pentru că Biserica, prin intermediul Sinoadelor Ecumenice, i-a dat privilegiul Patriarhiei Ecumenice, ca ceea ce este prima Biserică între cei egale, să intervină din oficiu acolo unde este nevoie, dar şi să primească cereri de apel pentru hotărârile altor Biserici locale şi să judece şi să soluţioneze cazurile lor[10]. Chiar şi numai acest lucru îi conferă responsabilitatea pentru readucerea ereticilor şi schismaticilor în sânul Bisericii[11]. Adică rânduieşte lucrurile bisericeşti ca un tribunal superior. Acest privilegiu a existat din cele mai vechi vremuri, când Papa Romei judeca cazuri referitoare la alte Patriarhii. Pentru Patriarhia Ecumenică dreptul de a primi apeluri şi de la alte Tronuri Patriarhale răsăritene are legătură cu canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, în conformitate cu care Tronului Noii Rome i se dă „întâietate egală” cu Vechea Romă[12]. De asemenea, aceasta este încredinţată de canoanele 9 şi 17 ale aceluiaşi Sinod Ecumenic[13]. Biserica Rusiei se sprijină doar pe un comentariu al lui Ioan Zonara, canononist din secolul al XII-lea, la canonul 17 la care deja s-a menționat („că nu trebuie să-i atragem la el, spre a-i judeca, pe cei ce nu vor”)[14], sfidându-i însă pe hermeneuţii contemporani ai lui Ioan Zonara asupra aceluiaşi canon[15], dar şi Sfânta Tradiţie şi practica bisericească, care  sunt  deasupra oricărui hermeneut. Şi acest fapt era atât de statornicit în Sfânta Tradiţie a Bisericii, încât la întrebarea clerului rus către Patriarhii răsăriteni în anul 1663, dacă Patriarhia Ecumenică are dreptul să judece cazurile altor Biserici locale, toţi Patriarhii au răspuns pozitiv într-un glas, că doar Patriarhia Ecumenică are acest drept[16].

Istoria Bisericii este plină de cazuri cu cerere de apel către Patriarhia Ecumenică de la alte Biserici locale. Chiar şi Patriarhia Moscovei a recurs prin utilizarea apelului la Tronul Ecumenic, pentru rezolvarea unor probleme greu de soluţionat cu care s-a confruntat. De pildă, Patriarhul Moscovei Adrian (1690-1700), care era presat de ţarul Petru cel Mare să-l hirotonească pe latino-cugetătorul Dionisie la episcopia de Lutsk, s-a adresat şi a considerat necesară intervenţia directă a Patriarhului Ecumenic pentru împiedicarea acestei fapte[17]. Nu există până astăzi în istoria Bisericii Ortodoxe vreo excepţie care să arate că s-a depus vreodată o cerere altui Întâistătător în afara Patriarhiei Ecumenice. Şi este evident că Patriarhia Moscovei încearcă să împiedice pe orice cale dreptul canonic al Patriarhiei Ecumenice de a accepta apelul caterisitului Mitropolit al Kievului, Filaret, şi de a-l reabilita în obştea bisericească. Întrucât cel ce recunoaşte acest privilegiu al Patriarhiei Ecumenice (Apelul), recunoaşte şi reabilitarea foştilor schismatici din Ucraina.

4. Aceştia susţin că nu este valabilă recunoaşterea foştilor schismatici şi că rămân schismatici

Din păcate, cei din Biserica Rusă ignoră (poate în mod deliberat) multe cazuri asemănătoare sau mai dificile cu care Biserica Ortodoxă s-a confruntat în istoria ei milenară. Ca referinţă menţionăm următoarele:

a) Sfântul Chiril al Ierusalimului a fost hirotonit episcop de arieni. După aceea a venit la Ortodoxie şi a fost primit ca arhiereu, împreună cu toți cei hirotoniţi de el, fără rehirotonire.

b) Toţi cei hirotoniţi de către ereticul Petru Mongul, după ce s-au lepădat de erezia evtihienilor şi au recunoscut Sinodul de la Calcedon, au fost primiţi de Biserica lui Hristos în treptele care se aflau fără rehirotonire.

c) În Viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit se menţionează că atunci când Patriarhul Ierusalimului, Ilie, a adormit întru Domnul, sevirienii l-au aşezat pe Tronul patriarhal pe Ioan, cel de un cuget cu ei, care la îndemnul Sfinţilor Sava și Teodosie a îmbrăţişat credinţa ortodoxă. Însă faptul că a primit hirotonia de la eretici n-a fost un impediment[18].

De asemenea, ceva asemănător s-a întâmplat şi cu Biserica Bulgariei, care se afla în schismă de 75 de ani. În anul 1945, schismatici au fost reabilitați şi, fireşte, toţi episcopii, preoţii şi diaconii nu s-au rehirotoniți, deși toți erau foşti schismatici.

Să notăm, de asemenea, un alt fapt: Cuviosul Efrem Katunakiotul, sfânt recent al Bisericii, a fost hirotonit preot în anul 1936 de către arhiereul de stil vechi al Cicladelor, Gherman, pe care Biserica oficială îl caterisise. Aşadar, deşi Cuviosul Efrem nu fusese hirotonit de un ierarh canonic, Biserica l-a primit în sânul ei fără rehirotonire (după descoperirea pe care a avut-o Sfântul Iosif Isihastul, care a avut ca şi consecinţă să renunțe atât acesta, cât și Cuviosul Efrem Katunakiotul la zelotism), și l-a așezat în ceata sfinţilor ei[19].

Este nedrept ca Patriarhia Moscovei să acuze Patriarhia Ecumenică pentru recunoaşterea unor hirotonii anticanonice, din moment ce în anul 2007 a făcut acelaşi lucru cu Biserica Rusă din diaspora (ROCOR). Pe cei care aproape un secol i-a considerat schismatici, i-a reabilitat printr-o simplă semnătură[20] şi a recunoscut toate Tainele lor pentru a păstra unitatea. Despre succesiunea apostolică însă, niciun cuvânt.

Astfel de hotărâri sunt luate de Biserică prin iconomie de-a lungul secolelor, ca să existe unitate şi mântuire pentru om. Nu lucrează formalist şi raţional. Lucrează spre mântuire. Scopul ei este mântuirea oamenilor. Cum să mântuiască, și nu cum să osândească. Nu canoanele au creat Biserica, ci Biserica a creat canoanele. Şi acolo unde este necesar „de nevoie se face și legii mutare”[21]. Avem, după cum am văzut, fapte mult mai smintitoare, unde au fost recunoscuţi episcopi hirotoniţi de eretici, care au provocat mare vătămare în Biserică. Cazul Ucrainei este mult mai uşor faţă de atâtea situații dificile cu care s-a confruntat Biserica în trecut cu ereticii. Aici disputele sunt administrative (cererea Autocefaliei), nu dogmatice. Însă acolo au acceptat hirotonii săvârşite de oameni în contradicție cu dogma, adică de eretici.

Iarăşi, să nu uităm că Biserica acceptă şi botezul aerului, pe care îl săvârșesc mirenii pruncilor înainte de moarte. De asemenea, în Viaţa Sfântului Atanasie cel Mare citim că atunci când era copil, în joacă, a botezat alţi copii şi Biserica a recunoscut acest botez[22]. Sfântul Duh „unde voieşte suflă”[23]. Nu există explicaţie logică. Oare Dumnezeu nu poate „din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam”[24]?

5. Aceştia susţin că Patriarhul Ecumenic vrea să fie cel dintâi fără egali şi îl numesc Papa Răsăritului

Se ştie că întâietatea de cinstire a Patriarhului Ecumenic a fost întărită de Sinoadele Ecumenice. Prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice al IV-lea şi al VI-lea, Patriarhului Constantinopolului i s-a acordat întâietate de cinstire egală cu cea a Papei de la Roma. Astfel, după schisma Bisericilor (1054), a rămas singurul având această întâietate de cinstire. Istoria şi canoanele Sinoadelor Ecumenice ne arată rolul principal al Patriarhiei Ecumenice, dar şi care este conţinutul acestui rol[25]. Întâietatea de cinstire nu este doar o prioritate formală, ci are şi competenţe canonice, între care şi acordarea Autocefaliei. Toate Autocefaliile şi rangurile patriarhale ale Bisericilor locale mai tinere au fost date de Patriarhia Ecumenică, care a dat Autocefalie tuturor Bisericilor locale începând cu Rusia secolului al XVI-lea, iar apoi altora, ultima fiind Ucraina[26]. Acum, Patriarhia Moscovei cere în problema Ucrainei acordarea Autocefaliei doar cu încuviinţarea tuturor Bisericilor locale, sub forma unui Sinod Panortodox. Însă nicio Autocefalie nu s-a acordat prin Sinod Panortodox, atâta timp cât acesta este privilegiul exclusiv al Patriarhiei Ecumenice.

Hotărârile nu sunt luate doar de Patriarhul Ecumenic, ci de Sfântul Sinod prezidat de acesta, întrucât în Biserica Ortodoxă există sinodicitate: nu există infailibilitatea papală. Multe hotărâri au fost schimbate sau întârziate prin examinarea mai amănunţită a temelor, cerută de arhiereii sinodali. Şi este un lucru foarte sănătos faptul că toţi arhiereii sinodali se schimbă la intervale regulate, ceea ce asigură obiectivitatea şi credibilitatea hotărârilor.

Patriarhia Moscovei, vrând să anuleze privilegiile date de Biserică Patriarhiei Ecumenice prin intermediul Sinoadelor Ecumenice, a născocit un alt mod de întrunire a Sinoadelor, cu consimţământul Patriarhiei Ierusalimului. O astfel de întrunire a avut loc la Amman, în Iordania şi, fireşte, a fost sortită eşecului, deoarece nu are nicio legătură cu Sfânta Tradiţie a Bisericii. Este evident că unii nu pot sau nu vor să urmeze calea bătătorită şi sigură a tradiţiei şi istoriei Bisericii, și caută să găsească noi „platforme” pentru convocarea Sinoadelor.

Fără îndoială, capul Bisericii Ortodoxe este Hristos şi, indiscutabil, sinodicitatea există mereu în Biserica Ortodoxă. Însă orice Sinod este convocat şi prezidat de o singură persoană. În Patriarhia Moscovei de Patriarhul Chiril, în Patriarhia Romaniei de Patriarhul Daniel, în Biserica Autocefală a Greciei de Arhiepiscopul Ieronim etc. Așadar, după tradiţia canonică consfințită şi după practica bisericească, la adunările Întâi-stătătorilor tuturor Bisericilor locale, cel care le convoacă şi le prezidează este întotdeauna Patriarhul Ecumenic.

Se aud multe păreri care nu au legătură cu Sfânta Tradiţie a Bisericii. Inclusiv faptul că „la întrunirea de la Amman, toţi au fost egali, aşezaţi la o masă rotundă, şi că aşa este corect şi că aşa trebuie să aibă loc adunările panortodoxe. Fără cap, întrucât capul este Hristos”. Nimeni nu se îndoieşte de faptul că Hristos capul Bisericii. Însă aceste lucruri sunt străine de tradiţia ortodoxă şi primejdioase. Biserica n-a acţionat niciodată aşa. Mereu a existat cineva care a fost cel dintâi, după modelul şi în locul lui Hristos. Vedem, de exemplu, la Sfânta Liturghie, că unul este cel care conduce şi săvârşeşte Taina. Pot fi toţi egali în rang, însă cineva trebuie să fie primul, după modelul lui Hristos. Chiar şi la primul Sinod Apostolic a fost un conducător: Sfântul Iacov, fratele Domnului. Apostoli erau toţi, însă cineva prezida sinodul şi direcţiona discuţia. Aşadar, nu se poate ca un sinod să fie fără cap.

La întrunirea de la Amman s-a dat o lovitură Sfintei Tradiţii a Bisericii Ortodoxe. Toate intenţiile participanţilor la această „adunare frăţească” au devenit evidente. Scopul a fost (şi este) să se degradeze rolul Patriarhului Ecumenic în Ortodoxie. Să nu aibă dreptul de a rândui lucrurile bisericeşti, să acorde Autocefalii, să primească cereri de apel de la alte Biserici locale etc. Să rămână doar formal întâietatea de cinstire, fără să existe toate privilegiile pe care i le-a dat Biserica prin intermediul Sinoadelor Ecumenice.

Însă toate acestea sunt lucruri statornicite în tradiţia Bisericii Ortodoxe și așa se desfășoară de multe secole. Iar noi, umblând în cele pe care ni le-a încredinţat Biserica, pășim în siguranţă. Toate celelalte sunt inovaţii şi opinii periculoase ale celor deranjaţi de privilegiile pe care Biserica le-a dat Patriarhului Ecumenic. Şi este important că nu şi le-a luat singură, nici nu le-a cerut, ci i le-a dat Sinoadele Ecumenice şi, din nefericire, cel care le contestă, contestă hotărârile multor Părinţi Purtători de Dumnezeu. Şi toate sunt roade ale Sfântului Duh, Care este Dumnezeu desăvârşit, şi tot ceea ce a făurit Dumnezeu este desăvârşit şi n-are nevoie de îndreptare. Nu poate deveni mai bun. Dacă intervenim, îl putem face doar mai rău.

Aşadar Patriarhul nu este Papa şi cel dintâi fără egal. Nu face nimic mai mult decât să împlinească privilegiile pe care i le-a acordat Biserica, care îi atribuie responsabilitatea şi grija pentru buna-așezare a tuturor celorlalte Biserici locale[27].

6. Aceştia susţin că au dreptate, fiindcă nu toate Bisericile Autocefale îi recunosc pe foştii schismatici

Recunoaşterea unei noi Biserici Autocefale este un proces care poate dura multe decenii. Ca dovadă, menţionăm că Patriarhia Bulgariei a fost recunoscută după 75 de ani, pe când Biserica Poloniei a fost recunoscută pe deplin după 24 de ani.

Represaliile impuse de Patriarhia Moscovei Bisericilor, care au recunoscut noua Biserică Autocefală a Ucrainei, constau în ruperea comuniunii, încetarea sprijinului financiar şi, fireşte, ameninţarea cu pătrunderea ilegală pe teritoriile lor prin înfiinţarea de parohii, fără binecuvântare de la arhiereii locali. Întreruperea pomenirii şi necomuniunea sunt măsuri pe care Biserica le foloseşte în scopuri pedagogice. Din păcate însă, în cazul Bisericii Rusiei vedem cum acestea sunt folosite ca mijloace de răzbunare împotriva celor care nu sunt de acord cu scopurile ei interesate.

Ca represalii pentru recunoaşterea decisă de Biserica Greciei a luat o hotărâre fără precedent în istoria bisericească: a întrerupt comuniunea cu Mitropoliile ai căror mitropoliţi s-au poziţionat pentru recunoaşterea noii Biserici Autocefale a Ucrainei şi a menţinut comuniunea cu foarte puţinele Mitropolii ai căror mitropoliţi s-au opus recunoaşterii acestei Biserici. Este aşadar evidentă strădania Bisericii Ruse de a dezbina Biserica Greacă la nivel de Mitropolii[28], dar şi de a avertiza indirect şi alte Biserici locale, care cunosc foarte bine problemele pe care le poate provoca Biserica Rusă, foarte puternică pe plan politic şi economic în regiunile lor, probleme pe care deja le-a provocat întregii Ortodoxii, rupându-i pe credincioşii ruşi de comuniunea cu cei care au recunoscut deja. De altfel, Biserica Rusă este Biserica cu cei mai mulţi membri.

Este adevărat că acești credincioşi ruşi sunt foarte buni şi evlavioşi. Nu precupeţesc niciun efort şi nicio jertfă. Şi ce-i mai important, fac ascultare de Biserica lor. Nimeni nu poate considera că este o greşeală faptul că fac ascultare. Cei mai mulţi, desigur, au anumite obiecții, dar nu pot face nimic dacă nu se dă poruncă de către Biserica lor. Alţii făptuiesc după propria conştiinţă, fără să ţină cont de interdicţii. Au trăit atâţia ani în ateism şi comunism, iar acum, când au început să se bucure de Ortodoxie, sunt îndepărtați.

Concluzii

Vedem că Patriarhia Ecumenică acţionează conştientizând responsabilitatea pe care o are, fiind cea dintâi Biserică între cele egale; responsabilitate pe care a primit-o prin privilegiile date de Sinoadele Ecumenice. Patriarhul Ecumenic ştia că ar fi răspunzător înaintea lui Dumnezeu dacă ar fi lăsat aceste milioane de oameni să rămână în schismă. Avea datoria să acţioneze şi să găsească soluţia.

Am putea asemăna problema bisericească ucraineană cu minunile Domnului. Fariseii vedeau minunile, dar îl acuzau pe Domnul că dezlega sâmbăta. Erau alipiţi de poruncile Legii[29]. Nu puteau înţelege măreţia lui Dumnezeu, adică faptul că este mai presus de Lege. Îl acuzau că are demon[30], iar El îi mântuia pe oameni.

Vedem că Biserica Rusiei a căzut în toate greşelile pentru care acuză Patriarhia Ecumenică:

a) O acuză de pătrundere pe teritoriul ei, pe când chiar ea a pătruns pe teritoriul Ucrainei, care aparţinea Patriarhiei Ecumenice, şi continuă să pătrundă în regiuni care aparţine acesteia. De asemenea, ameninţă să pătrundă în toate Bisericile care recunosc noua Biserică Autocefală a Ucrainei.

b) O acuză de recunoaşterea foştilor schismatici, dar a făcut exact acelaşi lucru cu Biserica Rusă din diaspora (ROCOR), neavând dreptul canonic.

c) Invocă în mod greşit conştiinţa bisericească, sfidând Sfânta Tradiţie a Bisericii, care creează conştiinţa bisericească şi care ne dictează rolul Patriarhului Ecumenic, şi acţionează prin fapte străine de tradiţia canonică consfințită şi de practica bisericească.

d) Acuză pe Patriarhul Ecumenic că vrea să fie cea dintâi fără egali, pe când, în acelaşi timp încearcă să organizeze sinoade (neavând dreptul ecumenic) cu scopul degradării Patriarhiei Ecumenice, astfel încât ea însăşi să aibă rol hotărâtor în temele Ortodoxiei.

e) Acuză Patriarhia Ecumenică că a făurit schismă, în timp ce ea interzice comuniunea şi pomenirea celor care recunosc noua Biserică autonomă a Ucrainei. Schisma a fost făcută de Biserica Rusiei şi nu de Patriarhia Ecumenică. Toate Bisericile locale au comuniune cu Patriarhia Ecumenică. Dimpotrivă, Biserica Rusă a întrerupt comuniunea cu Bisericile care au recunoscut noua Biserică Autocefală a Ucrainei.

Se ştie că Autocefalia Ucrainei este un act finalizat. Şi treptat ar trebui ca noi toţi să acceptăm aceasta. Biserica Autocefală a Ucrainei se află sub binecuvântarea Bisericii Mamă, care a acordat autonomie tuturor Bisericilor. Şi acest lucru îi bucură pe fraţii ortodocşi din Ucraina. Timpul va arăta că „cele făcute în Biserică nu se schimbă”.

Mulţi cred că sunt mărturisitori ai credinţei osândind şi ocărând pe Patriarhul Ecumenic. Însă adevărata mărturisire este sprijinirea adevărului dictat de canoane şi de Sfânta Tradiţie a Bisericii. Iar în problema ucraineană, sprijinirea Patriarhiei Ecumenice, care a acţionat în conformitate cu acesta. Aşa s-a întâmplat şi cu sfinţii sinaxarelor. Au fost calomniaţi, osândiţi, ocărâţi, iar aceştia îi iertau şi îi binecuvântau pe vrăjmaşii lor. Asta se întâmplă şi astăzi cu oamenii care cred că lucrează pentru Ortodoxie şi că mărturisesc credinţa lor ocărând şi calomniind pe Patriarhul Ecumenic, care pe toţi îi binecuvântează. „Căci mărturisesc lor că râvnirea lui Dumnezeu au, ci nu după cunoștință. Cã necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi a lor dreptate căutând să puie, dreptăţii lui Dumnezeu nu s’au supus”[31]. Oricât l-ar acuza şi ar dori să facă lumea să-l urască, nu vor reuşi, fiindcă Dumnezeu cunoaşte adevărul.

Dacă cineva se va ocupa obiectiv cu aceste probleme, va înţelege unde se află adevărul şi va şti care este voia lui Dumnezeu. Dacă cineva este bine intenţionat şi crede că nu este infailibil, atunci poate se va gândi că unele opinii ale lui referitoare la această problemă sunt greşite. Este vrednic de compasiune cel care crede că nu poate greşi. Va rămâne în părerile lui, despre care crede că sunt singurele corecte.

Biserica s-a confruntat mereu cu astfel de tulburări, pentru că acolo unde există oameni, există şi probleme. Dar întotdeauna merge înainte, întemeiată pe Sfintele Scripturi, pe Sfânta ei Tradiţie şi pe cele bine instituite de Părinţii Purtători de Dumnezeu.

Ieromonah Nichita Pantocratoritul


Hotărârile Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice
cu privire la Autocefalia Bisericii Ucrainei

A fost convocat, sub conducerea Sanctităţii Sale, Sfântul Sinod în şedinţă regulată în zilele de 9-11 octombrie 2018. În cadrul acesteia s-au examinat şi discutat temele prevăzute pentru această dată.

Sfântul Sinod a discutat în deosebi şi pe larg problema ecleziastică din Ucraina, în prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Daniel de Pamfilon şi a Preasfinţitului Părinte Episcopul Ilarion de Edmonton, Exarhii patriarhali în Ucraina, şi în urma unor deliberări îndelungate, a hotărât:

1. Să reînnoiască hotărârea luată deja ca Patriarhia Ecumenică și să continue în direcţia acordării Autocefaliei Bisericii Ucrainei.

2. Să restabilească, în acest moment, Stavropighia Patriarhului Ecumenic la Kiev, ca una din numeroasele sale Stavropighii care au existat în secolele trecute în Ucraina.

3. În conformitate cu prerogativele canonice ale Patriarhului Constantinopolului de a primi astfel de petiţii de la ierarhi şi clerici din toate Bisericile Autocefale, să accepte solicitările de recurs ale lui Filaret Denisenko, Macarie Maletych şi cei dimpreună cu ei, care s-au aflat în schismă nu din motive dogmatice și să fie reabilitaţi aceștia în rangul lor ierarhic sau preoţesc, iar credincioşii lor au fost reaşezaţi în comuniune cu Biserica.

4. Să revoce validitatea Scrisorii Sinodale din anul 1686, eliberată în circumstanţele acelei perioade, prin care s-a acordat Patriarhului Moscovei, prin iconomie, dreptul să-l hirotonească de fiecare dată pe Mitropolitul Kievului, ales de Adunarea clerului şi mirenilor din eparhia sa, și trebuind să pomenească „mai întâi“ numele Patriarhului Ecumenic întru dovedirea supunerii canonice.

5. Să apeleze la toate părţile implicate pentru a se evita însuşirea bisericilor, a mănăstirilor şi altor proprietăţi, precum şi orice alt act de violenţă şi răzbunare, astfel încât să stăpânească pacea şi iubirea lui Hristos.


[1] Fapte 5, 38-39.

[2]„Se îngăduie Preafericitului patriarh al Moscovei să-l hirotonească pe mitropolitul Kievului” şi „i se îngăduie aceasta prin iconomie”.

[3] „Iar când acest Mitropolit al Kievului va săvârşi… dumnezeiasca şi sfânta şi nesângeroasa Jertfă, să pomenească mai întâi cinstitul nume al Patriarhului Ecumenic, ca izvor şi început şi întâi-stătător al tuturor parohiilor şi eparhiilor”.

[4] Al. Massavetas, A treia Romă. Moscova şi Tronul Ortodoxiei, Atena 2019, pp. 161-162.

[5] V. Feidas, Chestiunea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei din izvoare nemincinoase, Atena 2019, p. 26.

[6] Vezi Condacul Cincizecimii.

[7] I Timotei 2, 4.

[8] Luca15, 4.

[9] Fapte16, 17.

[10] Arhim. Kallinikos Delikanis, Actele oficiale bisericeşti păstrate în codexul Arhivei patriarhale, referitoare la relaţiile Patriarhiei Ecumenice cu Bisericile Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului şi Ciprului (1574-1863), adunate şi coroborate din porunca Sanctităţii Sale Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, Constantinopol 1904, p. 4-5: „Nu numai în privinţa dogmelor… ci şi în fiecare problemă importantă în parte pe care o are o Biserică Autocefală sau alta, grija şi preocuparea tutelară a Marii Biserici a lui Hristos intervine – din oficiu şi ca datorie, sau la chemarea celor interesaţi – şi acordă o contribuţie eficientă pentru arbitrarea şi rezolvarea diferitelor conflicte între Sfintele Biserici ale lui Dumnezeu, pentru soluţionarea neînţelegerilor dintre păstori şi enoriaşi…”.

[11] Matheos Vlastareos, Constituţia împotriva elementelor care încalcă dumnezeieştile şi sfintele canoane. Ed. G. Rallis – M. Potlis, Constituţia dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, Atena 1859, vol. II, p. 7: „iar întâi-stătătorului Constantinopolului îi este [în putere]… şi a lua aminte la disputele ce au loc între celelalte Tronuri şi a pune capăt conflictelor; de asemenea el şi doar el este rânduit judecător şi îndemnător la pocăinţă şi la întoarcere de la păcate şi erezii”.

[12] „scaunul vechii Rome, întrucât aceea era cetatea care împărăţea, Părinţii cu dreptate i-au dăruit întâietatea. Iar cei o sută cincizeci de episcopi purtători de Dumnezeu, mişcându-se cu acelaşi scop, au dat scaunului Noii Rome deopotrivă întâietate egală”.

[13] Canonul 9: „Iar dacă un episcop sau cleric ar avea neînţelegere cu mitropolitul aceleiaşi eparhii (mitropolii), să fie luat (solicitat judecător) exarhul diocezei sau scaunul împărăteştii cetăţi a Constantinopolului şi de către acesta să se judece”. Canonul 17: „Iar dacă cineva s-ar nedreptăţi de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul dioceză sau de către scaunul Constantinopolului”.

[14] Comentariul lui Ioannis Zonara în esenţă se referă faptul dacă Patriarhia Ecumenică are dreptul să intervină din oficiu sau nu şi în afara hotarelor jurisdicţiei sale; adică, dacă poate să intervină la cererea vreunei Biserici sau din oficiu, când crede de cuviinţă. Nu se contestă în niciun caz Apelul, care este solicitarea voluntară către Patriarhia Ecumenică pentru soluţionarea oricărui caz al Bisericilor interesate.

[15] T. Barsov, Patriarhul Constantinopolului şi puterea lui asupra Bisericii Ruse, Petersburg 1878, pp. 198-199.

[16] „Scaunului Constantinopolului îi este dat să facă orice judecată asupra altor Biserici… Răspunsul într-un glas al celor patru Patriarhi a fost clar: privilegiul acesta era al Papei Romei înainte de a se rupe Biserica sobornicească… dar după ce s-a rupt, aceste dispute ale Bisericilor cad în sarcina scaunului Constantinopolului şi de către acesta se iau hotărârile, ca unul ce, după canoane, are întâietate egală cu vechea Romă”. Vezi V. Feidas, Idem, pp. 74-75.

[17] V. Feidas, Idem, pp. 75-76.

[18] Pentru alte exemple vezi studiul Mitropolitului de Xios, Grigorie, Despre unirea armenilor cu Biserica Ortodoxă Răsăriteană, în anul 1871.

[19] Vezi articolul ieromonahului Antipa, „Schismatici care s-au întors în Biserică şi s-au sfinţit”: https://orthodoxia.info/news/σχισματικοί-που-επέστρεψαν-στην-εκκλ/

[20] Semnătura Convenţiei Canonice de Reunire a ROCOR cu Patriarhia Moscovei.

[21] Evrei 7, 12.

[22] Această tradiţie este păstrată în Istoria bisericească scrisă de istoricul din secolul al IV-lea Rufin şi de acolo provine tradiţia hagiologică bizantină referitoare la Sfântul Atanasie al Alexandriei.

[23] Ioan3, 8.

[24] Vezi Matei 3, 9.

[25] T. Barsov, Idem, pp. 232-233.

[26] Rusia 1589, Grecia 1850, Serbia 1879, România 1885, Polonia 1924, Albania 1937, Bulgaria 1945, Georgia 1990, Cehia 1998, Ucraina 2019.

[27] Arhim. Kallinikos Delikanis, Idem, p. 11: „ajuns-a Scaunul nostru Ecumenic a căpăta putere canonică încât şi chestiunile aduse lui spre soluţionare să le judece, şi neorânduielile petrecute în celelalte ramuri ale Bisericii lui Dumnezeu să le înăbuşe şi să le întoarcă la rânduială”.

[28] Vezi A. Massavetas, Idem, p. 419.

[29] Marcu2, 27: Sâmbăta pentru om s’a făcut, nu omul pentru sâmbătă.

[30] Ioan 8, 48-49.

[31] Romani 10, 2-3.


Adevărul despre problema bi… by Doxologia INFONEWS

DONATE TO DOXOLOGIA INFONEWS

BANK: Eurobank Bulgaria AD (Postbank)

IBAN: BG46 BPBI 8898 4030 6876 01

or through PayPal